Pledoarie pentru recunoștință

O caracteristică definitorie a omului certat cu succesul e tendința de a da vina pe un factor exterior persoanei lui, ca o justificare pentru propriile eșecuri. Am avut ghinion, a avut ăla noroc, ne-a furat arbitru’, Popescu are pile și de aia a fost promovat și așa mai departe. Și când toate astea nu sunt de ajuns, apare scuza supremă: Trăim în România!

Expresia “în afară” exprimă prin simpla ei folosință un monstruos complex de inferioritate, o senzație de captivitate și limitare a posibilităților complet nejustificată. Sigur, pe vremea comuniștilor era 100% adevărată, țara era o închisoare condusă de niște monștri demenți și a rămas destul de corectă și în anii de după ’89, când încă eram limitați că nație din multe puncte de vedere, că un prizonier închis pe nedrept câteva decade, ce încerca să se reintegreze în societatea normală.

În 2000, la alegeri, Iliescu promitea un salariu mediu de 200 de dolari pe luna și nu îl credea nimeni, McDonalds era considerată o masă scumpă, iar idealul material al multora era o Dacia Supernova cu servodirecție. Dar apoi, surpriză! Lucrurile au început să funcționeze. Ușor ușor, țara a început să se asemene cu vestul la care tânjeam din ’45 încoace. România a intrat în NATO și apoi în UE, în comerțul și pe piața de muncă locală au apărut una câte una cam toate marile corporații, transformând radical peisajul economic și social.

Dar nimeni nu îți dă ceva fără să ceară nimic în schimb, așa că România a resimțit dintr-o dată părțile bune și rele ale capitalismului.
Pe de-o parte lucrai într-un birou frumos, într-o clădire modernă și semnătura mailului tău îți dădea o identitate specială, folosind cuvinte precum analyst, executive, manager, specialist, descrieri vagi și cvasi-incorecte ale activității tale ce consta în aplicarea la sânge a unor proceduri învățate în prealabil. Pe de altă parte, viața ta părea din ce în ce mai artificială, lumea ta profesională o acapara din ce în ce mai mult pe cea personală și nu mai ajungeai acasă la 4, că părinții tăi, ci la 7-8, poate chiar mai târziu.
Pe lângă toate astea, creșterea nivelului de trai a atras, ca în orice economie de piață, mai multă lume care încearcă să îți vândă ceva. Și cum vinzi ceva cât mai eficient? Creând o nevoie. Lumea a început să aibă nevoie de o mașină mai scumpă, de o casă mai mare, de mobilă nouă, de câte un telefon nou o data pe an, și așa mai departe. Numărul mașinilor s-a înzecit la propriu, prin împrejurimile marilor orașe au apărut cartiere rezidențiale ce promiteau viața de suburbii văzută până atunci numai în filme și peisajul comercial al respectivelor orașe a fost inundat de malluri și supermarketuri.

România era țara europeană cu cea mai rapidă creștere economică și veniturile crescute ale populației au permis accesul la un stil de viață de neimaginat cu câțiva ani în urmă. Iar ultima piesă de puzzle ce a permis implementarea rapidă a acestul stil de viață a fost acccesul ușor la credite. Un credit impotecar rezolva problema locuinței mai bune și te puteai întinde mai mult decât ți-era plapuma, fiindcă prețurile la case și apartamente creșteau oricum în continuu și aparent la nesfârșit. Apoi un leasing pentru o mașină, și pentru 100 de euro în plus pe lună de ce să nu iei ceva mai mișto decât ai avea nevoie, că băiatul de la dealership te-a făcut să crezi că fără pilot automat și scaune încălzite viața ta nu are sens. Totul asezonat cu un credit de nevoi personale pentru restul din necesitățile vieții: un telefon, un televizor, mobilă nouă și alte mici chestii de care dintr-o data aveai nevoie în viață ta.

Iar ca un uriaș bonus la toate astea, intrarea în UE a făcut mult mai accesibilă lumea exterioară și românii au devenit turiști internaționali. Toate obiectivele turistice atent promovate de țările vestice timp de decenii au fost bifate unul câte unul și s-a creeat impresia că lucrurile văzute în cele 6 zile de vacanță sunt reprezentative pentru cultura respectivelor locuri. Toată Olanda e calmă și civilizată că Amsterdamul, toată Franța e boemă și romantică precum Parisul, în Germania totul funcționează perfect etc. Sentimentele la întoarcerea din vacanță erau mixte, comparația dintre cele mai bune lucruri pe care le pot oferi alte civilizații și cele mai enervante defecte ale propriei culturi, observate prin expunere zilnică, creând evident un sentiment de frustrare.
Și când toate erau bune și frumoase, a venit criza. Lăcomia țărilor menționate mai sus, în frunte cu mama lor, cea pe care o înjură până și românii, dar se închină la cultura sa pop, și anume SUA, a stopat creșterea economică. Dintr-o data, rata pentru casa aia inutil de mare nu mai e așa ușor suportabilă la salariu. Nici mașina pe care ai dat cu 5000 de euro mai mult decât ți-ai propus intial, că nu puteai avea mașină mai ieftină ca a lui Vasile. Viața era din nou de căcat, nici bani de 3 vacanțe pe an nu mai aveai, cine e de vină? România ! Țara asta infectă, unde nu ai nicio șansă, unde politicienii ne țin în sărăcie (tu lucrezi la o corporație, dar ce contează?), ‘tu-i mama ei de țară!

Cel mai clar exemplu de fluctuație a valorii unui bun sau serviciu pentru cineva este vizita la resturant. Când ajungi înfometat, toate articolele din meniu îți fac cu ochiul și suma cerută pe ele ți se pare normală și justificată; apoi, la un sfert de oră după ce ai terminat masa, tolănit pe scaun și cu burta plină, vine nota de plată. Deși în acel moment mâncarea e literalmente ultimul lucru de care ai nevoie, te trezești că trebuie să plătești o sumă destul de mare pentru ceva întâmplat în trecut, pentru o poftă deja stinsă. Cam așa era România în 2008-2009, când deja noutatea și bucuria upgradeului de stil de viață din ultimii câțiva ani se disipase, tot ce rămăsese fiind o notă de plată pe 5, 10 sau chiar 30 de ani.

Mai mult decat atât, sarea pe rană era pusă de către revoluția internetului mobil, fiind expuși cu toții dintr-o data la birou, la masă, în autobuz și în cele mai gri și plictisitoare momente ale vieții la exact cele mai reușite momente din viețile altora, atent selectate și manipulate de către aceștia ca să pară chiar mai frumoase decât sunt. Și așa am ajuns cu toții mai săraci, cu cina deja consumată și digerată și cu puternica senzație că toată lumea o duce mai bine.

Și ce poți face când te simți nedreptățit, când simți (pentru că 2-3 decenii de publicitate te-au dresat să iei decizii bazându-te pe sentimente, nu pe gândire critică) că locul tău nu e aici, că tu aparții unei lumi utopice unde totul funcționează, nimeni nu fură pe nimeni și e curat pe străzi? Protestezi! Și asta au început să facă cei descriși mai sus, care reprezintă în același timp și principalii plătitori de taxe din această țară. Protestul umple mai multe goluri în sufletul participantului. Pe lângă senzația că aparții unui grup select, care „intelege”, care „chiar face ceva”, protestul mai umple, cel puțin temporar, golul lăsat de faptul că, în secolul 21, viața e extrem de simplă. Da, deși îți place să te plângi că e totul greu, că e lumea rea și neprimitoare, trăim într-un moment al timpului în care, spre deosebire de oricare altă formă de viață de pe Pământ, lumea și societatea îți permite să duci o viață liniștită fără mari eforturi sau greutăți. Nu te mănâncă niciun animal, majoritatea bolilor sunt tratabile, nu mori de foame dacă nu iese recolta, nu e vreun mare război, altfel zis e o perioadă a omenirii în care poți plana relativ lejer peste viață, fără mari consecințe. Dar asta dă și un sentiment de vinovăție, de lipsă de importanță istorică, sentiment perfect pansat de participarea la un protest.

Motivele au variat de la justificate la ușor exagerate, iar apogeul puterii protestului a venit în 2015, când un guvern al unei țări membre UE a căzut fiindcă a ars accidental un beci. Dintr-o data înstinctul de supraviețuire al unei țări întregi a fost zguduit din temelii și a început căutarea disperată de vinovați, nu fiindcă au ars acei bieți copii, ci fiindcă sus-numitul instinct căuta cu disperare un motiv pentru care ce s-a întâmplat acolo nu i se putea întâmpla oricui, oriunde. L-am dat afară pe Piedone, l-am dat afară pe Ponta, oameni cu defecte multe și evidente, atât morale cât și profesionale. Însă idea cuiva de a aprinde artificii într-un spațiu închis nu face parte din acel set de defecte, iar vinovăția lor este indirectă până la punctul irelevanței, cel puțin în cazul primului ministru. Dovada stă în nenorocirea identică, la un concert al trupei Great White din anul 2003 din SUA. Aceeași idee proastă, același deznodământ înfiorător, într-o țară cu legi de siguranță mult mai stricte.

Și odată gustat din dulcele fruct al nemulțumirii generale, nemulțumirea individuală a venit ca o firească completare. Evadarea perfectă din ciclul înfiorător muncă-consum a venit sub forma localizării unor defecte umane universale în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, prezentate oral sau pe social media pe un ton de persoană situată într-o poziție superioară, care judecă cu un aer aproape Dumnezeiesc niște ființe inferioare. Fiecare defect al capitalismului modern, fiecare defect universal uman și nedreptate a societății contemporane au fost identificate a fi pur românești, în baza unor dovezi anecdotice. Ninel din Pașcani a bătut un câine! „Nu ne mai facem bine că neam…” Talk-showurile de seară sunt absolut cretine! „Vai de țara asta, unde copiii nu știu cine e Eminescu, dar se uită seară la Capatos” Români spunând că românii sunt răi, românii sunt zgarciti, românii sunt „Popor de leneși, de hoți, de ciubucari, de matrapazlacuri”, așa cum i-a descris marele maestru Marin Moraru (nu există impostori intelectuali mai mari decât actorii, dar asta e altă discuție). Absolut niciuna din afirmațiile sau întâmplările de mai sus nu e exclusivă la vreo regiune geografică a acestei planete. Defectele deduse din aceste fapte și întâmplări sunt defecte general umane, iar asta nu e o părere, e un fapt demonstrabil și irefutabil. Dar e așa plăcut pe dinăuntru să îți declari superioritatea față de semenii tăi. „Ei” sunt hoți, proști, leneși, necivilizati etc, “tu” ești deasupra, și soluția este să te duci într-o țara “superioară” pentru a-ți găsi egalii.
Scârba asta perpetuă, senzația constantă că nefericirea vine nu din viața de robot consumator ci din forțe externe și necontrolabile, legate de inferioritatea celor din jur, e cea mai mare problemă a României și suspectez că a mai multor țări, în acest moment al existenței.

Poate sună contraintuitiv faptul că niște oameni cinstiți, muncitori și care își plătesc taxele sunt problema, când logic ar fi că ei să fie soluția. Dar care este, în accepțiunea generală, problema? Clasa politică, mai exact partidul de guvernământ, PSD. Cine ține însă PSD în viață, cine a ajutat acest partid ce ar fi trebuit să fie de mult uitat de vremuri să cucerească puterea în anul 2016, după un an în care România a avut parte, că o consecință norocoasă a unui accident nefericit, de cea mai competentă guvernare din perioada interbelică încoace? Exact oamenii scârbiți de această țară liberă și pașnică.
PSD are 3 milioane de votanți. Nu mai mult, nu mai puțin. Trei milioane de oameni din această țară sunt ori prea rupți de realitate pentru a putea digera retorica populistă pesedistă, ori au un interes direct, financiar, într-o guvernare PSD. Dintr-un maxim de aproape 19 milioane de potențiali alegători, grupul PSD se încadrează în procentele normale ale unui partid tipic de oameni certați cu realitatea; fiecare tară are populiștii ei, pentru că mereu va exista un procent al populației suficient de neinteligent și slab informat încât să creadă o retorică goală dar seducătoare, pornită de la premise evident nerealiste pentru orice om capabil de un minim de gândire critică.

Așadar, cum câștigi niște alegeri (detașat, chiar) cu 3 milioane de voturi din 19 posibile? Câștigi fiindcă ai norocul ca tocmai cei mai înfocați critici ai tăi să creeze un mediu general ce împinge oamenii către un fel de nihilism electoral. Dacă ai 20 de ani și-i vezi pe toți „oamenii mari” din jurul tău bălăcindu-se într-o cocină a autovictmizarii oriunde în jurul tău, toată lumea îți zice că orice defect uman, oricât de banal și generalizat, s-a născut în România și că „n-ai cu cine să votezi, că-s toți la fel, mai bine pleci odată din țara asta”, asta vei și face, nu vei vota.

În 1990 prezența la vot a fost de 86%. Apoi în anii 90 a rămas foarte sus, deasupra bornei de 75%, scăzând apoi dar rămânând destul de sus, până la 59% în 2004. Ce s-a întâmplat după ce ne-am luat cu toții mașină și telefon? În 2008, 2012 și 2016 prezența s-a învârtit în jurul procentului de 40%. Milioane de voturi au dispărut în neantul dezamăgirii omului care a primit ce a vrut și a descoperit că nu e suficient.

După niciun criteriu măsurabil România nu o duce mai rău acum decât în 2004. De anii ‘90 nici nu are rost sa se menționeze. Însă senzația generală e că nicicând lucrurile nu au fost mai rele, ceea ce e, factual, pură nebunie. Nu prostie, ci nebunie.
Tu îți dai seama ce noroc astronomic ai că trăiești în această perioadă de timp? Tu realizezi ca din 10.000 de ani de umanitate, tu ai tras lozul câștigător și exiști într-o perioadă în care ai la tine în casă o cameră cu un dispozitiv ce îți oferă instantaneu, 24 de ore pe zi, un curs constant de apă la o temperatură reglabilă și un alt curs ce îți ia excrementele? Că de-a lungul istoriei întregi civilizații au perfectat moduri de colectare a apei, transport, filtrare, distribuție în masă și reglare a temperaturii acesteia, iar tu te bucuri de acest triumf al evoluției rasei umane fără să fi contribuit absolut deloc la existența lui? Nu realizezi, și dacă n-ai apă caldă două ore începi să te plângi că nu este posibil domnule așa ceva, în 2018. Iar argumentele tale se încheie cu non-argumentul menționării anului actual, pentru că ți-a crescut în minte ideea că acel robinet ți se cuvine, că e normal și firesc ca tu să ai puterea apei în fiecare secundă a existenței tale. Acesta e cel mai banal dintre exemple, în jurul tău se află în orice moment sute de minuni de care te bucuri fără niciun strop de merit sau recunoștință. Și e OK, pentru tine sunt toate, dar nu te mai plânge ca un copil răsfățat când ceva nu funcționează perfect, fiindcă nimic din jurul tău nu are responsabilitatea de a funcționa perfect pentru tine.
La sfârșitul secolului 19 (deci nu în paleolitic, ci într-o vreme populată de oameni pe care bunicii tăi i-au prins în viață) venitul mediu în vestul Europei și SUA era de aproximativ 1 dolar pe zi, la valoarea lui de azi. Altfel zis, e foarte posibil că dacă ai un venit constant să te găsești în top 0.01% al celor mai bogați oameni din istoria omenirii. Da da! Ești bogat. Din peste 100 de miliarde de oameni care au existat pe această planetă, 99,9% au dus-o sau o duc, financiar și social vorbind, mai rău decât tine. Și asta se datorează aproape în exclusivitate muncii altora, de dinaintea ta și din jurul tău, ce au creat și ce mențin acest sistem incredibil de complex ce te înconjoară, sistem ce îți aduce pizza în 40 de minute și te conectează la un dispozitiv aflat în spațiul cosmic ca să-ți zică cel mai scurt drum până la Iancului.

Lumea tânjește la statutul de victimă, însă cum criteriile obiective nu o să confirme asta, o anumită doză de contorsiune mentală e necesară pentru a crea senzația de inferioritate insurmontabilă și lipsa de culpabilitate și responsabilități ce vine cu aceasta. Am cunoscut o persoană care, după câteva zile în Olanda, era foarte supărată de faptul că românii sunt așa mici de întăltime. Nu olandezii sunt neobișnuit de înalți (cea mai înaltă nație, ca medie, din lume), ci românii sunt neobișnuit de scunzi, aia e percepția ei față de realitate. Când autoritățile nu reușesc să facă toată zăpada căzută în București să dispară ca prin minune a doua zi, cineva inevitabil dă ca exemplu Norvegia și sistemele lor excelente de degajare a zăpezii. Nu norvegienii sunt neobinsuit de eficienți, fiindcă au în fiecare an, garantat, luni de zile de zăpadă continuă, ci românii sunt neobișnuit de nepregătiți, fiindcă cele (poate) 2-3 săptămâni de zăpadă din București ar trebui tratate ca o prioritate bugetară și fiindcă, apropos de ce ziceam mai sus, universul îți datorează ca un utilaj inventat și perfecționat timp de decenii de către alți oameni să vină și să facă zăpada să dispară ca prin magie, eventual să-ți curețe și mașina.

Iar comparațiile nejustiticate și inferioritățile inventate sunt numeroase, variind de la individ la individ. Comparăm sisteme sociale, legislative, educaționale, economice sau culturale ale unor țări ce și le-au dezvoltat timp de sute de ani cu sistemele unei țări care în urmă cu 3 decenii era aproape de ce e Coreea de Nord azi, totdată ignorând măgariile necesare pentru ca acele sisteme să se nască și să funcționeze. Toate, dar absolut toate țările dezvoltate au furat în cantități inimaginabile, într-o perioadă sau alta a existenței lor. Lumea a fost străbătută în lung și-n lat, și nu din dorința nemărginită a omului de a descoperi, ci dintr-o sete barbară de avuții. Rând pe rând, toate țările descoperite au fost colonizate cu forța și golite de resurse naturale, pentru a fi aduse în patria mamă.
Niciun sistem economic-social al vreunei țări considerate dezvoltată nu funcționează fără un ajutor extern considerabil, ce se poate manifesta în nenumărate feluri. Armata britanică nu ar fi rezistat în al doilea război mondial dacă Winston Churchill, considerat astăzi un erou al lumii întregi, nu ar fi luat toată recolta Indiei pentru a asigura hrana trupelor. Prețul plătit a fost moartea a 4 milioane de indieni, de foame. În ziua de azi toate țările europene cu foste colonii în Africa extrag multe miliarde de euro anual din diferse afaceri cu respectivele foste colonii, înlesnite de influența pe care încă o au acolo. Asta în timp ce americanii au avut 10(zece!) războaie în ultimii 70 de ani. Nu le-au avut ca să împrăștie libertate în lume și să salveze popoare de tirani, ci pentru prețuri mai mici la materii prime și noi piețe de desfacere pentru companii.

Dar cel mai clar exemplu al prețului plătit de către țările dezvoltate pentru a ajunge unde sunt astăzi e reprezentat de criza imigranților, prezenta atât în Europa de Vest cât și în SUA. Oameni ce provin din țări cotropite acum mult timp și inferiori din punct de vedere cultural din acest motiv invadează popoarele ce le-au asuprit cândva, aducând după ele comportamentul și stilul de viață ce i-a făcut să-și părăsească țările de origine, ajutați de partide politice ce se bazează pe voturile lor și ale copiilor lor. Rezultatul? Aproximativ 1000 de mașini sunt incendiate în Paris în fiecare an, de Revelion. Tu ai sta într-un București unde într-o singură seară se ard 1000 de mașini? În fiecare an, sute de oameni în Londra sunt mutilați facial pe viață fiindcă cineva le aruncă acid sulfuric pe față. Recordul a fost în 2016, cu 352 de oameni pătînd asta. Tu ai sta într-un București unde o dată pe zi cuiva i se topește fața? O nebună a împins pe cineva pe sine la metrou și câteva săptămâni numai de asta s-a vorbit. Exemplele pot continua, și nici nu am menționat atacurile teroriste, sau stresul cauzat de gândul că s-ar putea întâmpla în orice clipă.

Luat individual, omul este probabil cel mai neajutorat animal de pe planetă. Orice altă specie se naște cu niște caracteristici fizice și o moștenire genetică ce-l fac capabil să opereze ca un membru cel puțin sub-mediocru al speciei sale. Omul, fără ajutorul și îndrumarea altor oameni, este doar o maimuță cheală, lipsită de orice calitate care să-l facă să supraviețuiască. Orice calitate, în afară de capacitatea de a învăța. Și așa au învățat maimuțele astea chele împreună, unele de la altele, notând sub diverse forme concluziile pe care le-au tras și lăsându-le următoarelor generații să le folosească și să le dezvolte, au trăit vremuri inimagiabil de grele, s-au omorât pentru pământ și pentru mâncare, au fost răpuși de frig, foame, ciumă sau infecții, dar s-au luptat ca specie să elimine toate astea. Mai mult de atât, în mare au și reușit! După orice statistică relevantă, azi e cea mai bună zi din istoria omenirii. Mâine va fi și ea cea mai bună zi din istoria omenirii. Suntem mai bogați, mai inteligenți, mai avansați tehnologic decât am fost vreodată, dar mai puțin avansați decât vom fi mâine.

Dar această imensă bogăție de care ne bucurăm ne face să ne purtăm ca niște copii răsfățați de oameni bogați. Credem că lucruri ni se cuvin, nu fiindcă am contribuit la dezvoltarea lor, ci fiindcă „eu de ce plătesc taxe?”. Uită-te-n jur la toate lucrurile ce-ți fac viața mai ușoară, ce îți eliberează timpul și îți mențin sănătatea fizică și mentală. Doar fiindcă le-ai cumpărat nu înseamnă că universul ți le datorează, iar dacă nu ți le permiți pe toate universul nu e dator să te ajute. Te ajută tot oamenii veniți înaintea ta, care au muncit toată viața lor de 35 de ani ca să construiască fundația pe care tu, dacă vrei cu adevărat, îți poți construi o viață comodă.

Bineînțeles că asta nu înseamnă că totul e perfect, nici local nici global. Pe la noi pe-aici distrugerea claselor sociale de către comunism a scos în față niște țărani abominabili ce și-au pus fundurile păroase pe paturile medii și înalte ale societății, creaturi ce compensează lipsa de creier prin tupeu și se bazează pe o justiție care nu e deloc oarbă, dar are alte handicapuri mai grave. Luăm ce e mai prost din alte culturi, avem o clasă politică înfricoșător de axată pe propriile interese și exemplele pot continua. Există două moduri de a schimba treptat toate astea, unul activ și unul pasiv. Modul activ diferă de la persoană la persoană. Variante sunt multe, de la implicarea directă în politică la ajutarea unui ONG, iar fiecare om ce vrea să schimbe lucrurile în bine poate găsi în contextul propriei existențe o metodă de a împinge omenirea înainte, ceva concret ce nu implică strigatul de lozinci la o clădire. Iar pasiv, e (teoretic) mai simplu: fii recunoscător. Nu fericit, nici măcar mulțumit, doar recunoscător. După standardele a 99.9% din oamenii ce au existat vreodată, dacă dispui de tehnologia necesară pentru a citi această pledoarie, atunci trăiești în paradis. Ai adăpost, siguranță, căldură, apa curată și alte o mie de motive pentru a fi recunoscător, iar de aici până la a fi mulțumit, chiar fericit din când în când, mai e un singur pas. Un pas al naibii de greu, ce-i drept, fiindcă el constă în căutatul de demoni nu în lumea rea, cu politicieni corupți, maneliști și lucruri care se întâmplă „numai în România”, ci înăuntrul tău.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: